Era prima seară acasă după spital când am simțit că se crapă în bucăți identitatea mea. Plânsesem tot drumul spre casa, dar asta nu mi se păruse ciudat. La spital fusese așa bine că aș mai fi stat, era firesc să fiu tristă. În plus, citisem și fusesem și avertizată de prietene că trenul hormonal mă va lovi, inevitabil, cândva în primele două saptamani după naștere.
“Baby blues” sau tristețea nașterii suna chiar romantic când citeam despre asta în sarcină. Este normal, spuneau doctorii și site-urile consacrate. Cam 80% dintre femei trec prin asta. Articolele care descriau procesul foloseau cuvinte blande, precum: tristețe, melancolie, iritabilitate sau anxietate. Nimic despre furie oarba, jale, panică, si multă, foarte multă ambivalență.
Îmi aduc foarte clar aminte momentul: stăteam pe fotoliul reorganizat metodic de soțul meu ca un spațiu optim de alăptare. O parte din mine derula aceleasi întrebări pline de panică: “Cum am grijă de ea? Ce facem dacă plânge? Dacă nu mănâncă destul? Daca nu face caca, cât a trecut de la ultimul caca?” O alta parte, aproape redusă la tăcere, repeta și ea propriile idei: “Ai citit despre asta. Toate femeile cred că nu au destul lapte la început. E normal să-ți fie frică. E normal să te stresezi. Tot ce simți e normal. Ești normală.”
În dezbaterea asta nesfarsită, a venit ca un reflex senzația aproape fizică pe care o știam de o viață: “O să dorm și când mă voi trezi mă voi simți mai bine”. Și atunci m-a izbit: nu! Nu o să dorm. Simt ca și cum nu o să mai dorm niciodată!
Legatura dintre schimbarile hormonale și intensitatea trăirilor din primele săptămâni după naștere e înțeleasă de cele mai multe ori ca una de cauzalitate. Sigur că te simți așa din cauza hormonilor. Sigur asta e cauza, din moment ce în vreo 3 zile scad de 10 ori nivelurile de estrogen și progesteron. Și totuși se pare că lumea medicală nu a ajuns la o concluzie în sensul ăsta. Dacă femeile ar fi întrebate și dacă ar povesti despre asta fără rușine, vinovăție și fără frica de a se face iar bucăți, cred că ar vorbi despre o intensitate uriașă a unor emoții preexistente, care brusc devin imposibil de pitit în spatele rațiunii sau a politeții.
O altă expresie comună a articolelor despre baby blues – schimbari sociale și de cuplu; se știe că femeia a devenit mamă, e cel mai natural lucru cu putință, ce ar mai fi de spus despre asta? Pai, nu sunt multe de spus nici despre vulcanii care erup: iese lava, se răcește, cu timpul se nasc alte forme de relief, într-un mod foarte normal și natural. Dar oare cum este când tu ești vulcanul?
Inainte să nasc, mi se părea pompoasă expresia “am devenit mamă”. Deși citisem despre asta, în mintea mea identitatea de mamă era un strat, mai gros sau mai subțire, care se așează lin peste celelalte straturi ale ființei tale. Aveam sa aflu pe pielea mea că nu, nu este un strat care se așează. Ce se întâmplă este că te desfaci în bucățele și printre crăpături crește pur și simplu noua identitate, cea de mamă. În funcție de femeie, bucățile sunt mai mici sau mai mari, iar crăpăturile sunt uneori firișoare minuscule, alteori adevărate crevase. Desfacerea în bucăți poate fi și ea mai ordonată sau poate fi o explozie, o prăbușire. Poate fi orice, numai o trecere lina, simplă și naturală nu.
Marina Brunke este psihoterapeut certificat în analiză tranzacțională (CTA-P). Practică de 11 ani psihoterapie individuală şi de cuplu. Timp de 4 ani a consiliat şi instruit copii, părinți şi profesori în cadrul mai multor instituții de învățământ alternativ.
