Am cunoscut-o pe Oana în facultate, pe vremea când aș fi făcut orice să fiu adult, să ma duc la serviciu, să scriu și să-mi câștig independența financiară și identitară. Nu am schimbat foarte multe cuvinte atunci, eu am schimbat facultatea și ne-am pierdut urma. Am reîntâlnit-o când am devenit amândouă mame – niște mame care nu se regăseau în imaginea idilică a maternității.
După o experiență traumatizantă la naștere, Oana a început să citească obsesiv despre nașteri, alăptare, conectarea mamă – nou-născut, traume și mai ales despre cum se naște în alte societăți. Când fiica ei avea 6 luni, a început să se documenteze despre cum se naște în România și după un an a publicat Cum se naște în România în Decât o Revistă. Acum, la un an de la publicare am stat de vorbă cu Oana despre sănătatea maternală, despre schimbările necesare și despre nevoia femeilor de a-și recăpăta corpul și nașterea.
A trecut un an de cand ai publicat articolul “Cum se naște în România” în Decât o Revistă. Cum a fost primit? Simți că s-a schimbat ceva de atunci în ceea ce priveste modul in care se naste in Romania?
După publicare, am primit multe mesaje de la femei care au născut și nu au fost tratate cu respect în perioada în care au luat contact cu sistemul medical. Mi-au povestit că au simțit că reportajul citit le-a făcut să simtă că au dreptate, că nu sunt singure. Unele dintre ele mi-au povestit experiența lor și asta le-a ajutat din punctul de vedere emoțional. Sunt femei care mi-au povestit că, după ce au citit textul, au ales unde, cum și cu cine să nască. Nu cred că acum se naște altfel în România, decât atunci când am născut eu, acum aproape trei ani. Însă, știu că sunt oameni mai informați și mai conștienți de deciziile lor și de modul cum comunică cu oamenii din sistemul medical. Asta a fost și ceea ce mi-am dorit să fac, să ajut femeile să fie informate, pregătite, inclusiv emoțional, pentru o interacțiune cu un sistem care nu este neapărat rău-voitor, ci uneori lipsit de resurse și aglomerat de interese meschine și materiale, în detrimentul pacienților. Ce mi-am mai dorit să se întâmple după această poveste și nu s-a întâmplat a fost un fel de coagulare a profesioniștilor (asociații, moașe, medici, mame) care își doresc ca nașterile să fie asistate de moașe, ca în alte țări europene. Se tot discută de această schimbare legislativă și poate în curând se va întâmpla, chiar săptămâna viitoare va fi o dezbatere în Parlament pe această temă.
Sunt zeci de mii de femei care plătesc informal sau formal pentru analiza de sănătate și nașteri, chiar dacă pe hârtie totul este gratuit
Articolul tău este aproape o radiografie a realității românești. Ai asistat la nașteri, ai citit sute de povesti personale, ai cercetat cadrul legislativ. Cum se naște în România?
Am asistat la o singură naștere și a fost incognito :). Articolul este o radiografie colectivă, pentru că în România se naște diferit. Cu siguranță, dacă ai resurse, atât materiale, cât și de informare, vei putea lua decizii bune care să te pună la siguranță, fizică și emoțională. În rest, situația este foarte tristă, fiindcă sunt zeci de mii de femei care nu au acces la servicii de sănătate ca să-și monitorizeze sarcinile, care plătesc informal sau formal pentru analize de sănătate și nașteri, chiar dacă pe hârtie, totul este gratuit. Moașele ar însemna o reală soluție ca femeile din mediul rural și din comunitățile vulnerabile să aibă sarcinile monitorizare, să aibă grijă de sănătatea maternală, să depășească sau să prevină riscurile la naștere.
În timpul documentării, care este elementul care te-a surprins cel mai mult?
Când am înțeles că problemele sunt mult mai mari, nu empatia medicală e prima dintre problemele sistemului de nașteri. Ci lipsa medicilor, inclusiv cei de familie, în comunitățile vulnerabile, care are ca efect mortalitate maternă și infantilă, copii născuți cu probleme și uneori șanse reduse de viață. Totodată, îmi este în continuare surprinzătoare lipsa de reacție a Ministerului Sănătății, care pare complet divorțat de subiectul sănătate maternală, deși ar trebui să fie printre primele importante, pentru că sarcina, nașterea și primii ani din viața unui om sunt printre cele mai importante, din punctul de vedere al sănătății.
În articol spui că „nașterile nu aparțineau femeilor nici acum 50 de ani”, ceea ce înseamnă că ești de părere că nașterile nu sunt ale femeilor nici acum. O afirmație dureroasă, cu care va rezona probabil majoritatea mamelor. Cum îți explici că deși femeile nasc de când lumea, nașterea, cu dedesubturile ei eminamente femeiești, încă nu le aparține?
În spitale, atât publice și private, cam asta este realitatea, medicii chiar folosesc semantic expresia „am născut-o pe …”. Ne este foarte greu să înțelegem și perspectiva mamelor, în aceste condiții; puțini medici sau asistente se gândesc că nașterea în viața unui femei este printre cele mai importante schimbări din viața unei femei și, deși științific înțeleg asta – adesea uită de explozia de hormoni și de modificări emoționale care atacă corpul și creierul unei femei după naștere. E greu de înțeles și pentru că, poate, personalul medical e obișnuit să interacționeze cu oameni bolnavi, or gravidele și nou-născuții, de cele mai multe ori, nu sunt pacienți cu probleme. Nașterea este fiziologică dar este tratată ca ceva patologic în sistemul actual. Empatia medicală ar ajuta ca nașterile să ne aparțină mai mult, de oameni care își doresc meseria medicală chiar și atunci când e complicat. Sunt convinsă că, în timp, lucrurile acestea se vor regla din ce în ce mai mult, pe măsură ce învățăm, ca societate, să lucrăm mai bine cu emoțiile și așteptările noastre emoționale în muncă.
În articol ai vorbit despre faptul că doctorul ți-a reproșat că ai venit nepregătită pentru naștere. Ai aflat între timp ce înseamnă să fii pregătit?
O să dau un răspuns personal, nu cred că toată lumea ar trebui să facă asta. Dar, pentru că de când am devenit mamă am interacțiuni mai dese cu sistemul medical, am învățat că îmi e mai bine și mă simt mai în siguranță dacă mă folosesc de abilitățile de reporter și documentez cât de bine pot despre afecțiuni, despre proceduri, despre cum funcționeză spitalele, despre drepturile mele sau ale copilului meu, ca pacienți. Informarea e așadar cuvântul cheie ca să devii pregătit. Și asta mai ales pentru că în România nu e nimic standardizat, am găsit foarte rar aceleași soluții medicale la o problemă la medici diferiți.
Din punctul tău de vedere, de femeie care a născut și a citit mult despre nașteri, cum ar trebui să fie o naștere, astfel încât să ofere un start pozitiv în viețile mamei, bebelușului și apropiaților lor?
Să fii asistată în sarcină, la naștere și post-naștere de către moașe specializate, și doar dacă sunt probleme sau riscuri, de către medici, așa cum se întâmplă în alte țări europene. Să existe cursuri gratuite despre sarcină, naștere, alăptare dar, și despre ce se întâmplă după pentru părinți. Nu doar despre puericultură, ci și despre schimbările emoționale și hormonale care apar, după venirea unui copil în viața unei femei, dar și a cuplului.
Ce ar trebui să se întâmple în România pentru ca nașterea să fie informată, empatică și fără traume?
O presiune a societății civile, inclusiv a noastră, a mamelor, prin care să cerem asta. Dar, înainte de asta, cred că țipă mai mult problema resurselor, a comunităților vulnerabile care nici măcar nu au acces la medici sau spitale, a faptului că nu avem încă sutele de moașe pregătite să asiste nașteri sau să monitorizeze sarcini ca la carte, fiindcă practica medicală din facultățile de moașe – și așa puține la număr – este aproape inexistentă. E nevoie de voință civică care să pună presiune pe voința politică.
Nu reușim să ne ascultăm în familii, să ne întrebăm cu adevărat cum ne simțim, ce ne preocupă
După apariția bebelușului, atenția tuturor, inclusiv a noii mame, se îndreaptă asupra noului născut. Uităm că nașterea unui bebeluș presupune și nașterea unei mame. De ce este important sa aducem sănătatea mamei în prim plan?
Fiindcă de sănătatea fizică și emoțională a mamei depinde sănătatea fizică și emoțională a copilului. Nici nu ar avea cum să fie altfel din moment ce acea bucată de om vine din corpul femeii și e o tranziție fizică și psihică importantă. Îmi amintesc cum multă lume, inclusiv oameni apropiați, după ce am născut, întrebau de copil, voiau să-l vadă, se așteptau ca eu să fiu ca înainte și chiar mă întrebau de ce plâng atunci când bebelușul meu, care nu reușea să sugă, urla. Cred că facem asta, ca societate, pentru că nu reușim să ne ascultăm în familii, să ne întrebăm cu adevărat cum ne simțim, ce ne preocupă. Multe prânzuri de sărbătoare în familii sunt niște experimente artificiale în care mâncăm și vorbim despre aceleași lucruri ca anul trecut, nimic despre noi, despre schimbare, despre cum ne simțim și ce mai facem după ce răspundem „bine”. Dacă nu reușim asta, cum am putea să știm ce să întrebăm o femeie care a trecut prin cea mai profundă experiență din viața ei (uneori traumatică, fizic sau emoțional). E mult loc de învățare și ce încerc acum să fac, ca mamă, este să-mi ajut copilul să vorbim mai mult despre emoții și despre identitățile noastre.
Cât de importantă este informarea femeii despre naștere și schimbările pe care aceasta le produce în viețile lor? La modul cel mai sincer, ce știi acum și ți-ai fi dorit să știi atunci?
Să am grijă de mine și să cer celorlalți din jurul meu să mă lase să am grijă de mine, să mă lase să plâng, să nu-mi pună întrebări despre cum alăptez, cât lapte am, unde doarme copilul. Să știu care sunt drepturile mele ca „pacientă”, cum să-mi aleg medicul, spitalul, cum să aleg cursul despre naștere, cum să fac un plan de back-up dacă decid să schimb medicul sau spitalul.
Oana Sandu e reporter la DoR din 2012, iar de atunci a scris despre zidul din Baia Mare, discriminare și identitate romă, cum e să fii părinte de copil cu dizabilitate în România, violența în familie, urmările incendiului Colectiv, dar și despre cel mai mare tezaur monetar de argint. Împreună cu Ana Ciobanu, este gazda mame, un podcast despre relația dintre muncă și maternitate.
