Există unele femei pentru care rolul de mamă vine manușă, la îndemână, fără provocări majore. Dar există și cele care vor resimți un nivel crescut de anxietate, încărcătură emoțională, reactivitate sau poate chiar depresie. Indiferent din ce categorie faci parte, doar propria mamă te poate sprijini și înțelege – aceasta este așteptarea cu care majoritatea femeilor pășesc în lumea maternității.
Însă multe dintre noile mame vor constata că relația cu propria mamă poate deveni provocatoare, dificil de gestionat și cu o mare încărcătură afectivă. Suportul necondiționat mult așteptat se poate transforma și într-un șir lung de reproșuri sau tăceri care maschează neputințe sau răni mai vechi, nevindecate. De ambele părți. Și atunci discuțiile cu mama ta și cu alte femei din familie (bunici, mătuși) despre cum a fost pentru ele maternitatea, mai ales la începuturile ei, te pot ajuta să descoperi direcția în care se pot îndrepta, inconștient, lucrurile.
Dar hai să încercăm să înțelegem de ce așa de multe relații mamă-fiică par că o iau razna atunci cand fiica devine mamă.
1. În primul rând trebuie să înțelegem că rolul de mamă ne transportă într-o lume a emoțiilor intense, menite să ne ajute să stabilim o legătură strânsă cu bebelușul nou venit în viața noastră. Această „relocare temporară” în partea emoțională a creierului nostru ne ajută să ne conectăm cu bebelușul, să facem față nopților nedormite sau recompenselor lipsă. Deși aceste modificări sunt cunoscute și recunoscute în multe culturi, acum și studiile confirmă că anumite părți ale creierului cresc în dimensiune după naștere, facilitând toate aceste transformări. De exemplu, cresc lobii parietali (responsabili de simțul vizual și tactil), hipotalamusul (centru vegetativ care contribuie la reglarea hormonală) și amigdala (unde sunt stocate majoritatea emoțiilor puternice și a intinctelor de supraviețuire). Dar aici e partea interesantă: aceleași părți ale creierului nostru activează și anumite emoții din propria noastră copilărie.
Tot amigdala este responsabilă și de memoria noastră implicită – adică cea care este activă de la naștere și este responsabilă de „stocarea și reactualizarea procedurilor și comportamenelor învățate” (1) adică cu acele comportamente automate, cum ar fi mersul pe bicicletă (spre deosebire de memoria explicită, adică în jurul vârstei de trei ani, de când datează majoritatea amintirilor noastre). Având în vedere fazele de maturizare ale creierului, o mare parte din ceea ce învățăm în primii ani de viață, inclusiv amintirile traumatice, devine memorie implicită.
Babette Rothschild, psihoterapeut renumit specializat în traumă, spune că „evenimentele traumatice sunt înregistrate mai ușor în memoria implicită, deoarece amigdala nu cedează hormonilor de stres care suprimă activitatea hipocampului. Indiferent cât de mare este supărarea, se pare că amigdala continuă să funcționeze. În unele cazuri, emoții supărătoare, senzații corporale perturbatoare și impulsuri comportamentale derutante pot exista toate în memoria implicită fără a avea acces la informații despre contextul în care acestea au apărut sau despre ce semnifică ele.” (2). Adică, pe scurt, la fel cum înveți să mergi pe bicicletă, înveți și faci față traumelor, fără să procesezi exact ce se îmtâmplă. Astfel, ca adult, te comporți într-un fel anume, fără să fii conștient de unde vine totul.
Perioadele de criză din propria copilărie au tendința să se repete atunci când copiii noștri sunt la vârste similare, fapt observat nu numai de psihoterapeuți, ci și de pediatri reputați precum T. Berry Brazelton. „De câte ori am însoțit asemenea generații următoare ale unei familii, și ei, ca toate familiile, au întâmpinat perioade de criză sau probleme în creșterea copiilor lor. Atunci am avut ocazia să mă uit în urmă la observațiile notate în copilăria acestor părinți și am putut să remar similitudinea perioadelor de criză sau a problemelor de creștere a copilului. Acest fapt reprezintă pentru mine o confirmare a puterii influenței experiențelor din trecut.”(3)
Intrăm astfel, odată cu maternitatea, într-o lume a senzațiilor, aferente unei perioade în care corpul nostru primea informația din mediul exterior la nivel preponderent afectiv și senzorial. Bebelușul nu devine doar ființa cea mai importantă pentru noi după naștere, ci și declanșatorul multor emoții neprevăzute din propria noastră copilărie.
2. Odată ce am înțeles ce se întâmplă cu creierul nostru și de ce, deși suntem femei în toată firea, ajungem să ne teleportăm în mintea și sufletul copilului ce am fost odată, relevanța relației cu propria mamă devine evidentă.
Modul în care mama ta a experimentat maternitatatea s-a stocat și în tine, la nivel informațional și a dat tonul relației dintre voi. Este ceea ce ai învățat tu, inconștient și foarte devreme, despre relații, este tipul tău primar de atașament sau memoria ta implicită. Așa se face că dacă ai avut, de exemplu, o rană de abandon în copilărie, este posibil să ai un nivel mare de anxietate și, deși vei vrea să faci lucrurile diferit și îți vei ține copilul mereu aproape, îi vei putea totuși transfera din anxietatea pe care ai trăit-o în copilărie. Sau dacă ai văzut-o pe mama ta sacrificându-se spre exemplu, ți-ar putea fi greu să-ți asumi maternitatea, și astfel să nu reușești să te conectezi prea bine la copilul tău.
Când inconștient încercăm să ne protejăm de sentimente dureroase sau de incertutudini, putem să intrăm cu ușurință în lupte de putere sau ne tranzacționam nevoile indirect. Durerea că poate nu suntem destul de iubiți, apreciați, văzuți este prea mare și preferăm să o înlocuim cu certitudini, chiar și acolo unde ne poate fi greu să le găsim. O fiică poate interpreta dezacordul mamei ei ca lipsă de încredere în ea, așa cum și o mamă poate vedea în alegerea unor metode diferite de educație respingere. Când sentimentele nu sunt discutate, ne putem lăsa prinși într-un joc de putere inconștient, în care contează mai degrabă „cine știe mai bine” sau „cine are dreptate” decât cum se simte fiecare.
Tocmai de aceea, dincolo de suportul fizic pe care mama ta ți-l poate oferi în această perioadă, de o importanță foarte mare este și informația pe care ți-o poate oferi despre cum ai fost tu, ca bebeluș, și cum s-a simțit ea, ca proaspătă mamă. Așa că discută cu ea sincer, asumându-ți faptul că s-ar putea să nu-ți convină răspunsurile. Ai fost un copil dorit, așteptat? Cum era viața părinților tăi când ai apărut tu? A avut o naștere ușoară sau traumatizantă? S-a simțit neputincioasă? Anxioasă? A avut suport din partea soțului sau a familiei extinse? Cum a fost pentru ea experiența alăptatului? Ai fost un bebeluș așa-numit „liniștit” sau „solicitant”? Cum vă raportați acum, amândouă, acum, la aceste experiențe?
Discutând cu mama ta despre aceste emoții autentice care stau în spatele acțiunilor noastre, șansele să intrați într-o luptă ineficientă și dureroasă pentru amândouă scad și cresc cele de a vorbi despre ceea ce contează cu adevărat. S-ar putea ca anumite amintiri sau povești să nu fie dintre cele cu care obișnuiai să îți asociezi copilăria, să le fi uitat sau să nu le fi articulat niciodată. Sau să nici nu fi existat vreodată o astfel de discuție. Discută despre faptul că ți-a fost greu să te simți, de-a lungul timpului, apreciată de ea.
Dar mare atenție! Nu confunda ceea ce ai simțit atunci când erai copil, cu ceea ce simți acum, când ești adult și mamă! (Și nu uita, niciodată, că ești cea mai bună mamă de care are nevoie copilul tău). Acum ai capacitatea de a vedea lucrurile din ambele perspective – și cea a copilului (care ai fost) și cea a adultului (care ești). Îți va da posibilitatea să reflectezi asupra acestei relații și să dobândești o altă viziune, mai profundă, asupra lucrurilor. Această perspectivă nu presupune să negi experiențele dureroase, ci doar să înțelegi că acum, spre deosebire de atunci, ai alte resurse și îți poți ghida copilul interior să se vindece, tocmai pentru a putea fi o mamă mai prezentă pentru copilul tău.
Deși unele trăiri pot fi dificile, acceptarea și înțelegerea lor este și o oportunitate de a deveni mai conștientă de istoria ta de viață, de relația voastră și, mai ales, de relația pe care vrei să o construiești tu cu copilul tău. Astfel, cu aceste noi informații în buzunar, te poți întoarce la propria copilărie și te poți gândi la ce ai păstra din ce ai trăit tu și ce ai vrea să schimbi, fără să faci din asta un decalog, ci mai degrabă un ghidaj flexibil asupra căruia să reflectezi.
Epilog
Relația cu propria mamă se va activa automat în tine când vei deveni mamă. Cu cât ea ne-a lipsit mai mult, cu atât ne va veni mai greu să ne asumăm rolul de mamă fără să ne vindecăm propriile răni. Cu cât ea a fost mai dificilă, cu atât și emoțiile noastre vor fi, în această perioadă, mai intense, în special dacă nu ne-am dat timpul necesar să reflectăm mai des asupra lor. Vom transfera automat anxietatea sau tipul de relaționare deși, aparent, poate să pară că facem lucrurile total diferit. Tocmai pentru că relaționarea se învață foarte devreme și o practicăm, de obicei, inconștient. Dacă ai avut o mamă distantă, există o mare posibilitate să îți fie greu să cultivi aproprierea, așa cum o relație fuzională te poate face să crezi că distanța este periculoasă și vei o vei evita cu price preț – nu doar distanța fizică, ci poate și orice înseamnă idei diferite. Privite nu din perspectiva conținutului, ci dintr-o perspectivă relațională, propria istorie de viața dobândește astfel alte valențe.
Relația cu mama poate fi și dureroasă dar și, în același timp, vindecătoare și deschizătoare de noi oportunități. Oportunitatea de a realiza ce fel de mamă ești TU și ce fel de mamă vrei TU să fii pentru copilul tău, indiferent de tipul de cum a fost mama ta. Cum? Conștientizând și cultivând, voit, un alt tip de relaționare cu ea.
(1) Babette Rothschild, „Corpul își amintește”, p 59
(2) Babette Rothschild, „Corpul își amintește”, p 61
(3) T. Berry Brazelton, Puncte de cotitură, pg 657
Roxana Grigorean-Ștefan – psiholog și psihoterapeut, pasionată de rolul pe care il joacă familia în devenirea noastră, de traume individuale și trans-generationale, maternologie și atașament, tipare de comunicare și relaționare. Odată cu rolul de mamă, interesată și mai mult transformările prin care trecem individual și la nivel de familie, a ramas aproape de comunitatea de mame pentru a le susține în asumarea noului rol. O preocupă sănătatea individuală, familială și organizatională, susține schimbarea pe plan individual și la nivel de societate și a coordonat proiecte de comunicare, educație și responsabilitate socială. E scriitor de gânduri și idei pe www.selftalks.ro.
