Relația de cuplu este o provocare în sine, darămite când apare un copil (sau mai mulți). Deși unul dintre cele mai bune lucruri pe care i le putem oferi unui copil este exemplul unui cuplu în echilibru, de la care să poată învăța un mod de relaționare sănătos, de multe ori este ușor de zis si greu de făcut.
Când statisticile arată că 1 din 4 cupluri române ajung la divorț, iar perioada cea mai vulnerabilă este cea în care copilul este mic, putem trage concluzia că lucrurile nu sunt tocmai ușoare. Ce se întâmplă, de fapt?
1. Dragostea romantică pare să devină un parteneriat anost
Apariția unui copil schimbă destul de mult climatul dintre doi parteneri. Chiar și atunci când dragostea a trecut de primii trei ani, adică de perioada de vârf a fiorilor, relația dintre doi parteneri fără copii este mai axată pe satisfacerea nevoilor reciproce, pe timpul petrecut împreună și mai puțin pe partea administrativă aferentă vieții de familie. Timpul pe care partenerii obișnuiau să-l petreacă împreună devine, odată cu apariția copilului, o listă lungă și copleșitoare de sarcini. Dragostea se transformă mai mult ca niciodată într-un parteneriat casnic și anost în care imprevizibilul este înlocuit de rutină, planificare și programare și al cărui singur obiectiv pare creșterea copiilor și supraviețuirea familiei. Ca orice trecere, implică o criză. Ca orice schimbare, trebuie procesată și integrată. Dar vestea bună este că aceasta este doar o etapă din ciclul vieții de familie, iar lucrurile se schimbă pe măsură ce copii cresc. În cazurile fericite, partenerii de cuplu se pot regăsi mai apropiați și mai maturi, într-o relație de cuplu mult mai solidă. În cuplu, ca și în viață, acceptarea schimbării și flexibiliatea sunt cele mai potrivite moduri în care putem să ne dezvoltăm.
2. Copilul necesită la început aproape toată atenția noastră
Multe cupluri fără copii se tem fix de acest lucru – că nu vor mai primi atenție de la partener odată cu apariția copilului. Este adevărat că la început bebelușul necesită aproape toată atenția noastră și o perioadă nevoile personale vor cădea pe locul doi. Dar toată viața se transformă și trebuie să avem răbdare și ințelegere atât față de ele, cât și unul față de altul. Șansele ca unul sau ambii parteneri să se simtă neglijați și neînțeleși cres, iar asta contribuie la distanțare sau chiar la ruperea relației. Drept urmare este foarte important ca cei doi să fie sinceri, atât cu ei înșiși, cât și cu celălalt și să fie dispuși să comunice, dar și să asculte fără a judeca. După ce se mai risipesc furtunile de la început, ar fi indicat ca cei doi să-și stabilească un timp în care să-și acorde atenție reciprocă, să discute despre altceva decât despre copil, să facă activități care le plăceau în trecut. Fără o iubire asumată și o relație bună cu sine (înainte de cea cu celălalt), conectarea dintre parteneri cu greu își mai găsește locul.
„Efortul iubirii i-a vlăguit. Nu mai au nimic să-și dăruiască unul altuia. Copilul obosit dinăuntrul fiecăruia e mânios de cât de mult a fost neglijat și e făcut praf”. (Allain de Botton, „Ce se întâmplă în iubire”)
3. Apar diferențe majore în viziunea de creștere și educare a copiilor
În multe cupluri, educația și creșterea copiilor este terenul pe care se duc cele mai multe bătălii. Uneori, sunt niște lucruri din relație, care nerezolvate fiind, dobândesc o greutate și mai mare, deoarece de astă dată implică și copilul. Alteori sunt diferențe de perspectivă asupra vieții. Unele pot fi integrate în noua dinamică a familiei, altele nu. Există, evident, o serie de valori comune care țin un cuplu împreună, dar și un grad de diferențe care pot fi acceptate și care țin de individualitatea fiecăruia. Este în regulă ca doi părinți să aibă stiluri diferite de creștere a copiilor, atâta timp cât acestea nu ating niște valori fundamentale esențiale. Este în regulă ca un părinte să fie mai permisiv, să aibă un simț mai mare de aventură sau să aibă intoleranțe la alte lucruri decât celălalt. Din fericire, cu toții suntem diferiți și e bine când copiii văd că există abordări diferite. Însă cel mai important lucru este să vadă că fiecare abordare este valoroasă în felul ei și oamenii au dreptul să fie ascultați și luați în serios. Și asta contează mult mai mult decât cine are dreptate.
4. Timpul este limitat
După ce schimbi și zeci de scutece pe zi, după ce planifici vizite la pediatru, după ce termini toate treburile casnice, după ce rezolvi problemele de la serviciu, după ce gestionezi relațiiile dificile cu rudele și cu prietenii, pare că nu mai ramâne timp pentru nimic, abia dacă pentru somn. Nu mai ai timp nici să vorbești cu celălalt. Și câteodată pare mai ușor să te cerți. Certurile ajung să fie niște artfificii sau chiar focuri pline de frustrare, urmate de retragerea amândurora înapoi în rolul de părinte. Într-adevăr, timpul este limitat, dar uneori este și o chestiune de priorități și organizare. Nu spune nimeni că trebuie să existe discuții zilnice, însă o oră pe săptămână sau câteva ore pe lună pot să fie salvatoare pentru a ne simți auziți și văzuți.
5. Comunicarea este deficitară și deseori plină de tăcere sau reproș
Foarte puțini dintre noi am avut în copilărie, sau în viață un model de comunicare asertivă – adică atunci când ești autentic, sincer și dispus să asculți și să înțelegi puncte diferite de vedere, atunci când comunicarea este eficientă și lipsită de agresivitate. Mai degrabă ne-am întâlnit cu un discurs despre dreptate, normalitate, bine și rău. Dar dacă ne dorim relații bune cu cei din jur, trebuie să înțelegem nu există doar o singură variantă bună, sau doar o singură variantă care să se aplice tuturor situațiilor și persoanlor. Însă există mereu varianta în care fiecare dintre parteneri să fie văzut și ascultat. Uneori, a-i oferi partenerului spațiu și timp pentru a se exprima, fără a întrerupe și fără a judeca este suficient pentru a scădea intensitatea emoțională.
Este de preferat ca fiecare dintre parteneri să se concentreze pe sine, pe propriile sentimente și nevoi, decât pe ce face celălalt (greșit). Deși acest lucru te va face să te simți mai vulnerabil, este și cel care poate să readucă apropierea dintre voi. Dacă lucrurile par că funcționează mai greu și simțiți că sunteți blocați în aceleași dinamici toxice, terapia de cuplu poate fi o soluție potrivită. Într-adevăr, în unele situații, separarea poate fi soluția optimă, dar în cele mai multe dintre cazuri, cei doi pur și simplu nu se mai aud unul pe celălalt.
6. Conținutul este mai puțin important important decât procesul
Tindem să acordăm conținutului o importanță mai mare decât procesului. Cele mai multe lupte se duc la nivel de conținut. Însă adevărul este că ceea ce împarte cuplurile în fericite și nefericite nu este conținutul (adică prezența sau lipsa problemelor), ci procesul (adică modalitățile pe care le-au găsit pentru rezolvare). Procesul este modalitatea, directă și asumată, pe care o găsim de a ne asculta și a negocia. Procesul implică inclusiv ascultarea celuilalt și încercarea de a-i înțelege poziția, chiar și atunci când există dezacord.
„Toate cuplurile au momentele lor mai proaste. Toate suferă, sunt dezamăgite, au neînțelegeri. Dacă reușesc sa treacă de aceste momente depinde de procesul care există între cei doi parteneri.” (Virginia Satir, „Arta de a făuri oameni)
7. Copilul ne îndeplinește multe nevoi și ne poate da iluzia că nu mai avem nevoie de partener
Poate avem tendința să credem că nu există dragoste necondiționată precum cea pe care i-o poartă părintele copilului, însă în realitate este invers: nu există iubire necondiționată ca cea a unui copil. Atunci când noi înșine nu am avut parte de dragoste necondiționată când am fost copii, ne este ușor să ne agățăm de dragostea pe care ne-o dau copii și astfel, inconștient, putem schimba, rolurile. Deși nu este recomandat și sănătos, uneori ne satisfacem nevoi pe care ar trebui să ni la satisfacem deliberat în viața noastră de adult sau în relație cu un alt adult prin intermediul copilului. Însă este bine să ne amintim că, în relație cu un copil, noi trebuie să fim cei care dăm, mai degrabă decât primim, iar că nevoile noastre trebuie satisfăcute în relație cu un alt adult. Mai ales în cazul în care relația cu partenerul de cuplu este șubredă sau se destramă, putem dezvolta tendința de a pune tot ce ne lipsește în relația cu copilul și, și mai rău, să îl luăm de partea noastră în lupta cu celălalt. Și asta este o povară extrem de greu de dus pentru el pe termen lung.
8. Ni se deschid răni din propria copilărie
Fără să vrea, copilul vine la pachet și cu problemele noastre nerezolvate, ne deschide răni din propria copilărie, ne apasă butoane, ne solicită emoțional. Suntem mai obosiți decât de obicei, mai vulnerabili decât de obicei. În situațiile de stres, devine evident și tipul nostru de atașament de bază.
Cantitatea de emoții va fi oricum mai mare și deci, mai mult ca oricând, avem nevoie să învățăm cum să devenim responsabili pentru propria stare de bine, fie că vorbim de rezolvarea sau de vindecarea unor lucruri dureroase, fie că vorbim de asigurarea proprie a unei stări de confort și o viziune orientată mai degrabă spre soluții decât spre lipsuri.
9. Relațiile cu familia extinsă cresc în intensitate și complexitate
Implicarea propriilor părinți (socri) poate (re)pune în discuție granițele și valorile cuplului. Dacă aceste lucruri nu au fost discutate și negociate în trecut, sunt mari șanse ca ele să reapară într-o formă mai intensă. Cu atât mai mult cu cât lucrurile nerezolvate cu proprii părinți ies la suprafață și ne întorc mai degrabă într-un rol de copil, decât de adult responsabil. Aceste lucruri au de obicei un impact mare asupra bunăstării familiei și a relației de cuplu și poate fi un moment bun să fie rediscutate granițele noastre și ale cuplului, precum și să ne reanalizăm poziția în relație cu proprii părinți.
„Copilul este foarte sensibil la relația dintre părinți și, dacă totul merge bine de la bun început, el este primul care se bucură de asta. Această bucurie se exprimă prin faptul că micuțul crește cu convingerea că viața e ușoară, iar el însuși este mulțumit și ușor de gestionat”. (Winnicott, „Copilul familia și lumea exterioară”)
O relație bună de cuplu rămâne un dar minunat pe care îl putem oferi copiilor noștri
Să nu uităm, totuși, că și noi (adulții) și copilul avem de beneficiat dintr-o relație de cuplu bună și matură. Orelație în care doi adulți sunt capabili să se sprijine reciproc și să treacă prin momente și grele și bune împreună, și conflicte șia rmonie, e una dintre cele mai bune lecții care ai vrea să se întipărească în creierul copilului tău. Din multe puncte de vedere cuplul după copil este o mare provocare, dar este și o incredibilă oportunitate de a descoperi niște adevăruri esențiale despre noi și de a crește împreună. Dacă cuplul e ultimul pe lista ta de priorități, este cazul să regândești situația.
Roxana Grigorean-Ștefan – psiholog și psihoterapeut, pasionată de rolul pe care il joacă familia în devenirea noastră, de traume individuale și trans-generationale, maternologie și atașament, tipare de comunicare și relaționare. Odată cu rolul de mamă, interesată și mai mult transformările prin care trecem individual și la nivel de familie, a ramas aproape de comunitatea de mame pentru a le susține în asumarea noului rol. O preocupă sănătatea individuală, familială și organizatională, susține schimbarea pe plan individual și la nivel de societate și a coordonat proiecte de comunicare, educație și responsabilitate socială. E scriitor de gânduri și idei pe www.selftalks.ro.
